"Suferinţele sunt asemenea unor semnale de alarmă şi
avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele lucruri nu sunt la
locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie. Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere
un nedreptăţit şi încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea
de a suporta, ci să se întrebe de ce s-au ivit în viaţa sa acestea,
căror cauze se datorează ele, iar odată aflate acestea, să încerce să le
limiteze, până la înlăturarea lor deplină. Aşadar, nu cârtirea sau
împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci
identificarea rapidă a sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi
spirituale de uşurare a ei.
Asumarea crucii, aflarea "filosofiei" lor, adică a înţelege cauzele,
limitele, dar şi mijloacele de uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai
din punct de vedere spiritual, printr-o conduită plină de credinţă şi
speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv, acelaşi Sfânt Isaac Sirul spune că răbdarea înjumătăţeşte durerea, în sensul că înţelegerea profundelor semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă de ea, ne împovărăm singuri durerea. S-a constatat medical că fiecare persoană îşi trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura lui sufletească, de structura emoţională proprie, că aceleaşi boli şi la aceleaşi persoane, în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor de vindecare."
